Istoria civilizaţiei umane se împleteşte cu un şir nesfârşit de invenţii şi descoperiri, unde alături de foc, roată, tipar, electricitate sau laser trebuie să adăugăm fără ezitare şi mingea…, iar dacă sporturile ar fi fost inventate mai repede şi ar fi avut o răspândire mai largă, probabil că n-am fi avut atâtea războaie. Mai ştim apoi că Roma a stăpânit lumea prin forţa armelor – dar numai o frântură de timp – în vreme ce Grecia a câştigat-o pentru totdeauna, prin artă şi prin spiritul olimpic…

Cei care citesc „Iliada” şi „Comedia umană” vor înţelege că pe vremea lui Homer se făcea mai mult sport decât pe vremea lui Balzac. Fiindcă pe terenul de sport, la fel ca şi în viaţă, chiar dacă nu câştigă întotdeauna cei mai buni, întotdeauna cei mai buni câştigă ceva din fiecare competiţie, din fiecare întrecere.

„A fi sau a nu fi învingător?” Nu aceasta trebuie să devină marea dilemă a sportului. Fiindcă mai importantă este motivaţia întrecerii şi consecinţele ei. Iar sportul este cea mai bună şcoală unde se învaţă că a te autodepăşi înseamnă a învinge. Fiindcă pe teren înţelegi că adevăratul adversar al fiecărui sportiv este în primul rând propria sa limită, iar performanţa devine o noţiune intimă şi personală…

Poate că viaţa-i o glumă foarte serioasă în care conştiinţa este busola necunoscutului, iar întrebarea – o nelinişte. Poate că logica sportului este o geometrie a inteligenţei, iar mingea leagă într-un mod aparte cele două feţe ale necunoscutului: teama şi speranţa.

Chiar dacă admiri mai ales ceea ce înţelegi, sportul te face să vezi că nu mergem spre adevăr pe aceleaşi căi şi că suntem curioşi pe măsura culturii noastre. Dacă dorinţa de a şti se naşte din îndoială, dorinţa de victorie se câştigă prin antrenament, acolo unde miile de ore ale unui efort anonim clădesc forţa de a suporta cu demnitate înfrângerea, o forţă care poate fi, uneori, cea mai mare victorie… Fiindcă noaptea este frumos să crezi în lumină…

Apoi, la fel ca şi victoria, înfrângerea este un drum bifurcat, o intersecţie. Iar de aici fiecare va porni pe calea de care se simte capabil.

În sport, ca şi în viaţă, există o raţiune colectivă a echipei. Dacă un sportiv străluceşte prea mult în timpul jocului, o face în detrimentul echipei. Un jucător care se iubeşte pe sine, într-o echipă, este un non-sens ce aminteşte egoismul şi trebuie dat afară. Fiindcă, mai mult ca oricare sport, fotbalul e un sport de echipă, iar educaţia lui te face mai bun, mai puternic şi mai drept decât eşti…

În sportul adevărat, învinşii şi învingătorii se respectă, uitând rezultatul de pe teren. Acest adevăr întâlnit în lumea închisă a sportului îmi aminteşte de cuvintele lui Nicolae Iorga, adresate politicienilor: „cel mai mare învingător este acela care nu abuzează de victoria sa”. Dar, îmi mai aminteşte ceva, că arta nu poate exista numai prin capodopere, după cum nici sportul nu poate fi practicat numai de campioni…

De-a lungul timpului omul a scris mult, dar tot el a ars biblioteci întregi şi nu întâmplător marile monumente ale civilizaţiei sunt pătate cu sânge. Chiar dacă omul distruge şi este distrus, împins de o putere ce nu-şi schimbă decât sensul, nu putem dispreţui ideea de OM numai pentru faptul că OMUL a înjosit-o singur. Dar, pentru a-şi continua drumul, OMUL trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost silit să piardă, la EL. Iar acest drum trebuie să treacă prin terenul de sport, unde ceva magic ne purifică şi ne apropie de inocenţa pierdută a copilăriei…

Pe terenul de sport, nimic din ce e omenesc nu poate să-ţi fie indiferent. Fiindcă acolo, alergând şi gândind, totul se perindă prin faţa ochilor ca într-un caleidoscop fără sfârşit, avertizând şi subliniind, afirmând sau negând o stare de mişcare ce nu poate conteni, fiind însăşi viaţa, sau poate raţiunea ei primară.

Cu trecerea timpului am înţeles că o inimă bate altfel în teren şi altfel în tribună, când furaţi de amintire ne jucăm în gândul nostru cu fulgerul din nori şi stelele de pe cer, înţelegem mai bine fericirea pe care am avut-o pe terenul de sport…

Uneori ne lăudăm că suntem fiinţe raţionale, fără să ne dăm seama că a fi perfect raţional este similar cu un fel de imperfecţiune, care poate fi deplină. Ce paradox, nu? Ce frumos judecăm cuprinşi de beţia mingii! Este aşa, fiindcă pentru sufletul curat al jucătorului, adevărurile sunt simple si clare. Iată de ce îmi place atât de mult ce se spunea în vechime, că inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte. Iar jucătorul are o inimă mare…

De unde adunăm atâta linişte şi bucurie în alergarea după o minge ce sare aiurea?

Nu ştiu. Dar dacă vrem să găsim un răspuns, să urmărim jocul minunat al fetelor noastre de la Olimpia.

Ele au suflet de campioane şi cred că în anii ce vin vor împlini ceva din prestigiul Clujului european!

Prof.dr.ing. Radu MUNTEANU

Rectorul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca

Preşedintele Clubului Olimpia